vineri, 11 decembrie 2020

Inerentele excese

Mi-e dor de tine și mi-e dor de mine,
Și-mi este dor, continuu, de noi doi,
De timpul ce uităm că ne-aparține,
Dedându-ne excesului de noi.

Delimitând a neamului poveste,
Fiindu-ne tipar, sau doar contur,
Tu-mi reproșezi, de fapt îmi dai de veste
Că-i vremea, pentru mine, să te fur.

Să fac ceva și într-un miez de noapte,
Când vor dormi ai vieților străjeri,
Să-ți dau idei de fantezii și fapte
Fixând reper uitata zi de ieri.

Și undeva, pierduți de tot de lume
Uitând de tot ce spunem c-am făcut,
Să ne golim de gânduri și cutume,
Ca doi copii ce nu își au trecut.

Fugind de lumea de trăiri săracă,
Să nu ne știm învinși rătăcitori,
Ci tocmai cei ce pot să se refacă,
În adevăr, mereu, învingători.

Lăsând luminii dreptul să privească
Ceea ce firesc și inerent,
Noi să ne știm sorgintea omenească,
Chiar regăsind extremul indecent.

Să mi te lași, simțirii, goală toată,
Fiindu-mi gândul mult prea jucăuș
Altfel mereu, altfel, ca niciodată,
Având pe sânii-ți palmele-mi căuș.

Îmi este dor să te mai fur o dată,
Acestei lumi lipsită de simțiri
În plină zi, de soare luminată
Spre a-ți avea, iar, drum de împliniri.

duminică, 28 iunie 2020

Imposibila plecare

N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet,
O altă cale nu ţi se mai poate,
Doar începutul poţi să-l ai discret,
Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.

În pântec noaptea, ţi se face dor,
De ceea ce sunt eu, înspre trăirea
Concretului mereu înălţător
Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.

Chiar singură găseşti că e firesc
Semnul ce sânii dau să ţi-l arate
Când gânduri înspre mine se pornesc
Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.

Te mai fixezi pe-al lumii calapod
Şi te întrebi dacă e rău sau bine,
Dar tot ajungi să faci ideea pod
Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.

Iar gândul are unic, simplu, drum,
Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească,
Spre clipa unui azi, aici, acum,
Ce dat îţi e, prin forma lui firească.

Îl ai predefinit, dintr-un trecut
Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire,
Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut,
Spre a trăi sub fald de împlinire.

Luând, din vorba lumii, alt model,
Ca să îl faci tipar cu formă clară,
Ajungi în vis să te desparţi de el,
Simţindu-i neputinţa prea amară.

Şi prin plecări mereu găseşti un drum,
De-ntoarcere şi clară revenire,
Spre a-nplini acest aici, acum,
Spre a-ţi avea rodirea ca menire.

sâmbătă, 20 iunie 2020

Continuu, repetitiv

Noi doi avem trecut, şi-i cum îl ştim,
Şi zicem noi că nimeni nu ni-l ştie,
Dar timpul dat va fi corect să fie
Rost să avem, dorinţe să ne fim.

Ca şi atunci, altundeva, pe drum,
Lăsa-vom clipa să devină clipă,
Neaşteptând, cum tu spuneai, în pripă,
Să căutăm, speranţe vechi, în scrum.

Va fi un început repetitiv,
Fiindu-i, într-un fel nepregătită,
De-a deveni dorinţelor ispită
Şi definirii vieţii laitmotiv.

Vei şti, din nou, oricât îţi este clar,
Că-n carnea ta intrând, în profunzime,
Ceea ce sunt va fi să se imprime,
Ca să-ţi primeşti al dăruirii dar.

Va fi apoi al nopţii ceas târziu
Ce îţi va fi îndemn spre stăruinţă
De-aţi dovedi deplina biruinţă
Punând pe motivaţie pariu.

Nimic nu se va şti şi nici un semn
N-o să se dea la lumea curioasă
Ce-ţi caută, continuu, furioasă,
Motiv de-a te găsi cu rost nedemn.

Vom şti, ca altă dată, numai noi,
Cum ochii-ţi, ridicându-se spre stele,
De neguri, amintiri, vor şti să spele,
Şi de uitarea vieţii pe-amândoi.

Ca şi-n trecut, vom fi din nou tipar
Firescului ce vieţii-i dă putere,
Să-ţi fiu reper fixat în calendar,
Să-mi fii motiv de vise şi plăcere.

marți, 2 iunie 2020

Gând, și leac, și antidot

Noaptea trecută te-am avut în gând,
Și tot veneau idei să îmi impună
Să le ascult, lăsându-mă să-mi spună
Ce relevanțe stau acum la rând.

Ceru-mi părea cu totu-nseninat
Deși simțeam în jur că totuși plouă,
Dar prevestirea unei vieți, cu totul nouă,
Mi-era motiv cu totu-ntemeiat.

Nimic nu semăna cu ceva vechi,
Toate aveau un iz de noutate,
Și-am înțeles că-i timpul când de poate
Ieșirea din tocmelile străvechi.

Vedeam ușor concluzii cu motiv
Ivit din depărtări voit sihastre,
Să ne-amintim de viață și de moarte,
Ca-ntr-un concret extrem, imperativ.

Din umbra unor stele ce-au apus
Într-un trecut dintr-o trecută viață,
Văd simplul, minim, gol în nori de ceață,
Ce-i semn de-atunci, la minimum redus.

Și tu erai acolo, ca și-acum,
Sedusă de-o nebună rătăcire,
Vedeai o nuanțată nălucire,
Crezând-o drum când n-aveai nici un drum.

Ce n-am putut atunci, acum să pot
Ne este dată marea întâmplare,
Ca-n vreme de prea multă-nsingurare,
Să ne avem și leac și antidot.

Azi ești aici, cu tot ce e firesc,
Să-mi vii din întâmplarea viitoare,
Ca iar să-mi fii o lacrimă de soare,
Putânt, ca pe atunci, să te iubesc.

duminică, 31 mai 2020

Noaptea ca motiv

De-aş fi cu tine în această noapte,
Fără să dorm aş crede că-s în vis,
Făptuitor al omeneştii fapte
Ce drum ne-ar fi, deschis, spre paradis.

Numai noi doi şi noaptea-ntunecată
Ar şti cum tu mi-ai fi şi eu ţi-aş fi,
Doi însetaţi de viaţa-adevărată
Ce pot iubi, putându-se iubi.

Mi-a fi dorinţă şi ţi-aş fi dorinţă,
Şi leac s-ar face gândul de-a fi dar,
Hotărâtoare formă de credinţă
Împotrivită trecerii-n zadar.

M-ai dojeni să caut înspre grabă
Spre pasul ce ar fi un început,
Ca nu cumva un gând aflat în treabă
Să fie plata timpului pierdut.

Şi n-aş găsi opririlor motive,
Cum nici oprit, să reîncep, n-aş fi,
Mânat de adevăruri instinctive,
Spre ceea ce ni-i dat a împlini.

Când vorbele-ţi, şoptite, fără vină,
Mi se vor da cu rost de vis real,
Drumul va fi întors către lumină
Şi viaţa pe făgaşul ei normal.

Un drum, alt drum, pornit spre nemurire
Din tine va începe, plămădit
De întâmplarea ce, părând pornire,
Va fi aşa cum ni-i, de mult, sortit.

sâmbătă, 30 mai 2020

Oportuna fantezie

Că vrei sau nu, destinul nu se schimbă,
Vom fi câteva zile în alt fel,
Trăirilor ce gândul nu și-l plimbă
După al lumii enervant model.

Te vei numi, fără regret, amantă,
Cu rost de adevăr nepieritor
În viața ce, părând extravagantă,
De ceea ce e-al ei îi este dor.

Altceva n-am putea, nicicum, alege,
Din tot ce-ar fi, să zicem, oportun,
Știind, de fapt, că nimeni nu-nțelege
Ce este, pentru noi, frumos și bun.

Vei fi, în miez de zi și-n miez de noapte,
Pornirea unui drum spre noi urcări,
Prin evidența spuselor ce-n șoapte
Nu se ascund în teama de urmări.

Voind a fi cu totul fantezie,
Și să te știi esență în final,
Mișca-te-va a clipei melodie
Ca să devin un val oprit în mal.

Și-așa, ca val, oprit din a se pierde,
În văluriri și simple risipiri,
Îmi voi lăsa puterea să-ți dezmierde
Trăirea marii tale regăsiri.

Am să mă știu păstrat pe totdeauna
În ceea ce vei face și vei fi,
Și cel ce fi-va umbra ta, într-una,
Reper în tot ce ai a împlini.

Și-ai să mă vrei mereu, și-n amintire
Ai să te vrei să-mi fii continuu dar,
Numită vinovată de-o iubire
Ce nu a fost ca altele-n zadar.

marți, 26 mai 2020

Formă de reformă

Sunt singur și ești singură acum,
Nu-mi este bine si nu-ți este bine,
Doar umbrele ne-arată că pe drum
Sunt oameni mulți, așa cum se cuvine.

Motivul tău, oricât îți e știut,
Are ceva ce nu ți se arată,
Din timpul ce normal că e trecut
Și nu se va întoarce niciodată.

Motivul meu, nu cred că pot să-l știu,
Chiar dacă prin urmări îi dau o formă,
Și-mi pare, uneori, că-i prea târziu
A mă lăsa sedus de o reformă.

Totu-i știut, dar totul nu-i chiar tot,
Ne este cunoscută doar urmarea,
Chiar când mai toate ni se par complot,
Găsim de vină, totuși, întâmplarea.

Însă nimic nu e întâmplător,
Nimic n-a fost lipsit de motivare,
Gânduri fugare-având menirea lor
Azi ne seduc și graba lor e mare.

Sunt gândurile noastre care-au stat
Știind că e firesc să mai aștepte,
Clipa în care totu-i acceptat,
Cu tot deplinul drumurilor drepte.

Și-așa suntem, acum, noi doi, aici,
În punctul de extremă cotitură
Înconjurați de tot mai mulți complici,
Având concretul unică măsură.

Concretu-acesta, poate cam banal,
Ne cere făptuirea ca pecete,
Ca viața s-o trăim în mod real,
Și doar trăiri, prin fapte, să ne-mbete.

luni, 25 mai 2020

Prag de rămășag

Încă nu știu de ce nu am curaj
Cuvântul din simțiri să îți vorbească,
Denominând al viselor miraj
Ce omește vrea să se-mplinească.

Eu știu că fug de marile grăbiri
Ca timp să am deplin a le-nțelege,
Însă acum, fug parcă de trăiri,
De mine și de-a vieții, sfântă, lege.

Când te visez ești mugur de chemări
Spre clipa reîntoarcerii din moarte
Lipsită de fireștile-ntrebări
Al drumului ce-i lung și ne desparte.

Și drumul azi ni se arată prag,
Iar depărtarea mare încercare,
Ce pune nonșalantul rămășag
Pe întrebări venite la-ntâmplare.

Când miza e trecutul, un temei
Se vrea ideea lipsei de putință
De-a înțelege minime idei
Ce par a fi procese de conștiință.

De ce nu spun că-n gândul consecvent
Apare ca extremă absolută
Concretizarea-n fapte din prezent
A faptei cu urmare absolută?

E o-ntrebare... N-are un răspuns,
Pare a fi, de multe ori, ispită,
Dar intuiesc un lait motiv ascuns
Ce-n zori de zi o face nelipsită.

Tot ce aș spune vine din simțiri,
Din primul gând al zorilor în ceață,
În care semnul unei mari iubiri
Prinde contur de altă, nouă, viață.

sâmbătă, 23 mai 2020

Concludentul instinctiv

Greu parcă ți se pare să-nțelegi
Că nopților îmi ești întru visare,
Chiar pentru mine nesțiute legi,
Mi te aduc în chip de întrupare.

Și chiar de pare totul ca un joc,
În care adevăru-i doar idee,
Îmi ești motiv de ardere în foc,
De dorul tău, iubita mea femeie.

Adorm sub semnul timpul pierdut,
Dar mi-ai ajuns trezire-n miez de noapte,
Lăsându-mă să văd ce-i de văzut,
În concludentul rost al unei fapte.

Și îmi apari, așa cum nu te știu
Cei care și-ar dori să te vâneze,
Cei care tot gândesc un mai târziu
Când trupu-ți îngeresc să îi distreze.

Nu mi te-ascunzi, nimic n-ai de ascuns,
Te vrei să-mi fii cu totul cunoscută,
Să-mi pot lua cât fi-va de ajuns
În clipa-mi de-nsetare absolută.

Sânii-ți rotunzi îmi sunt prevestitori
Concretului ce-i dat nocturn să fie
Până târziu, spre dimineață-n zori
Redându-ne a vieții bucurie.

Pe coapse mâna-mi, definind motiv,
Atrasă-i de menirea-ți roditoare
Când mă trezesc, de-a dreptul instinctiv
Găsind urmarea prea ispititoare.

Acum nu prea-nțelegi, dar fi-va dat
Ideea concludentă să devină
Într-un concret la împliniri dedat,
Punând accent pe-a zilelor lumină.

sâmbătă, 16 mai 2020

Profundul complementar

Dintr-un neant ce pururi ne ascunde,
Cu totu-ntâmplător ai apărut,
Venind, firește, dintr-al tău trecut,
Printre idei și dezveliri profunde.

Întrezărind o rază de speranță,
Simplul cuvânt a definit idei,
Redând extremităților temei,
Complementare chiar prin cutezanță.

Totul părea de mult în așteptare,
Din vremuri când știam așa puțin
Și nu vedeam furtunile ce vin
Cu semnul lor de mare întrebare.

Mi-am zis că îmi revii din amintire,
Găsindu-te mirărilor motiv,
Prin gândul devenit imperativ
Și dornic de concretă regăsire.

Gându-mi voia alte idei să creadă,
Să te compare n-avea însă cum,
Simțind mirosul lungului tău drum
Ce s-a lăsat, în drumul meu, să cadă.

Așa a fost normal, or să ne spună
Cei care vor fi simpli trecători,
Și cei ce azi sunt mari întrebători
Când soarele vrea zilei să apună.

Puțini vor ști concretele repere
Din adevărul pur, real, concret,
Al faptei ce grăbindu-se încet
Ne-a vrut furați sintagmei efemere.

joi, 14 mai 2020

Complet imperativ

Cuvintele va fi a le-nțelege
Și a-nțelege cât își au motiv
În prea interpretata lumii lege
Văzută ca real imperativ.

Prin fapte, prin noi înșine, vom face
Ceea ce e lumește de făcut,
Eternizând a sufletelor pace
Ca adevăr al altui început.

Dar ce rămâne peste toate trece,
Și trece-va, prin vis, în gândul tău
Ca îndoieli să lași, pe veci, să plece,
Să-ți fie clar ce-i bine și ce-i rău.

În umbrele ce nu sunt la vedere,
Când timpul în tandem îl vom trăi,
Ne vom găsi, având din nou putere
Vieții de-a da conceptul de a fi.

Ce va urma cât toată viața face,
Va face chiar și cerul mai senin,
Redându-ți vrerea de-a rodi o pace
Ca semn de adevăr complet, divin.

luni, 11 mai 2020

Emblematic evident

Ceea ce-ți scriu acum e o scrisoare,
Vreau să-ți fiu, din nou, un vestitor
Al schimbării ce-ți va da valoare
Și un drum deschis spre viitor.

Nu pot să-ți scriu idei întortocheate,
Dar nici detaliul nu-l fac argument,
Ca nu cumva și-acum să pui la spate
Firescul, emblematic, evident.

Tot ți-am spus, și nu ți-am spus în glumă,
Că încerci să urci, însă cobori,
Gândul, ce ți-l cerți, cu greu te-ndrumă
Și, de multe ori, îți dă fiori.

Mereu apar, fără de semn, dileme,
Și la-ntrebări tot vrei să ai răspuns
De ai ajuns să-ți faci mereu probleme
Că timpul nu-ți mai este de ajuns.

La toate astea-ți spun că leac există,
Ți-e dat de mult, e-același și acum,
Însă nu vezi, n-auzi, că el insistă
Să nu îl vezi ca ceață ori ca fum.

În rezumat e simplu, e-o urmare,
Al darului ce-l dai și-ți este dar,
Ca, mai apoi, banala întâmplare
Să-ți fie semn, reper și îndreptar.

Și eu ți-am spus cât de puține fapte
Preschimbă întru tot ce azi e greu,
Prin ceea ce, trăind, în miez de noapte
În care lumea-nseamnă tu și eu.

Ne-avem această viață-n datorie,
Îmi ești datoare și îți sunt dator,
Și n-avem cum altfel s-o vrem să fie,
Cât nu schimbăm al nopților decor.

duminică, 10 mai 2020

Aparent irelevant

De-atâția ani ți-am spus, întotdeauna,
Păstrând aceeași notă de subsol,
Că timpul trece și resimți furtuna
Ce ți-a scăpat de mult de sub control.

Și ți-am mai spus că lumea nu-nțelege
Alte idei ce nu îi sunt în plan,
Idei ce sunt, în omeneasca lege
Ascunse de-al trăirii paravan.

Tot ce-ai să vezi lăsat e la vedere
Dar mult mai mult rămâne nevăzut,
Iar viața, totdeauna, dreptu-și cere
Fără a zice clar ce-i de făcut.

În minte, azi, tot mai puțin încape
Rostul divin al firii omenești
Ce lasă printre degete să scape
Sensul firesc al faptelor firești.

Atâtea argumente se adună
Când gândul e văzut ca decisiv
Să spună care-i calea cea mai bună,
Spre țelui ce-i crezut imperativ.

Dar viața nu-i o carte de citire
În care poți oricând, de vrei, citi
Povești ce se vor face amintire
Când altceva să faci îți vei dori.

Dar e o carte, are teme date,
Cu ecuații simple aparent,
Dar care prin constantele-i ciudate
Au, uneori, final neconcludent.

Aici ești tu acum... Irelevante
Sunt multe ipoteze ce le vezi
Ca ocolite căi sau variante
De-a evita greșeli ce le creezi.

Nota-n subsol a fost, și e, cerință
Contextului lipsit de mari schimbări
Și-n care o stagnantă referință
Naște mereu vetuste întrebări.

Dar tu de vrei, poți scoate la lumină
Dintr-un cotlon în care te-ai ascuns,
Pe tine, cea concretă și divină,
Că tu, doar tu, la toate ești răspuns.

Timpul tot trece, nu mai ai răbdare,
De-aceea îți tot spun și îți repet,
E vremea de-a ieși dintre tipare,
Uitând de orice umbră și regret.

Ți-am spus cândva c-am să te fur o noapte,
Ca să te pierzi de gânduri și idei,
Ca prin pecetea omeneștii fapte
Să te redai realului temei.

Sub cer senin și înstelat, de vară,
Uitând de cei ce vorbe tot refac,
Trecutul ți-l vei pierde ca povară,
Fiindu-ne, pe totdeauna, leac.

Îmi vei fi dar prin dor de dăruire
Și-or să se rupă piedici ce te dor,
Apoi urca-vei trepte de-mplinire,
Fiindu-ți chiar reper de viitor.

duminică, 3 mai 2020

Decor de convergențe

Unii îmi spun că sunt un om nebun,
Venind spre tine ca să-ți dau de veste
Că, pentru noi, momentul oportun
E scris, de primul pas, ca și poveste.

Cuvântul de-nceput, grăbit, s-a scris
Când ne priveam, tăcuți, fără motive
De-a vrea să știm de, cumva, n-am omis
Priviri înspre consensuri instinctive.

Și-n mod firesc, lăsându-se furat
De zise, inventate, interese,
Povestea înspre noi s-a avântat,
Fără să spună ce, tăcută, țese.

Ceva ce nu părea de uz comun,
De multe ori firesc în divergențe,
S-a arătat simțirilor tribun,
Accentuând mereu pe convergențe.

Încet, povestea s-a făcut decor,
S-a conturat ca dor și ca dorință
Neacceptând idei de ajutor
Nici omenești procese de consțiintă.

Din întrebări ce-și căutau răspuns
S-a creionat fireasca înteebare
Dacă fugarul timp ne e-ndeajuns
Să-l deslușim, să-l știm cât ni-i de mare?

Cât am putut ți-am spus ce am putut
Să scot de sub idei de bănuială
Măcar nuanța clipei de-nceput
Ce-n felul ei, vei ști, că-ți e loială.

În ziua-n care soarele-n apus
Va sta cu mine trupul să-ți privească,
Să-ți amintești ce totdeauna-m spus
Și cum e dat firesc să se-mplinească.

sâmbătă, 2 mai 2020

Nuanța nopții

Vom face amândoi întâiul pas
Spre un altfel, numit redefinire,
Lăsând ce-a fost, în felul lui rămas
Torționar ideii de iubire.

Dintr-un trecut din care, alungat,
Am reușit să mă salvez pe mine,
Prin tine sunt spre mâine avântat,
Spre împlinirea voilor divine.

Tot din trecut și tu, încet, venind,
Voind să fii un demn de întrebare,
Te-ai împăcat cu rolul suferind,
Ce-ți tot șoptea că nu prea ai scăpare.

Printre urzeli lipsite de motiv,
Ori simple bănuieli exagerate,
Simțiri cu rost firesc, imperativ,
Se vor, în adevăruri, încadrate.

Concretizări cu foarte clar contur,
Prin fapte, și urmări, redefinite,
Prin rostul lor, magnific și matur,
Ne vor deschide drumuri infinite.

Fixați acum de gândul în deșert,
N-avem vederi spre clipa schimbătoare
Ce chiar incertul în preschimbă-n cert
Dând nopții și nuanță și culoare.

Când clar va fi că totul e pornit,
Când se vor rupe lanțurile grele,
Vom ști ce excedente ne-au unit
Ca să ne-avem priviri și înspre stele.

joi, 30 aprilie 2020

Părtași cu iarba deasă

Curând, curând, noi doi, într-o pădure,
Abia trecut fiind de miez de zi,
Ascunși de gânduri negre și obscure,
Pe drumul nemuririi vom porni.

Va fi-n pădurea ce, cândva, în vise
Ți-a arătat tot ce voiai să știi,
Și chiar te-a dus la porți, atunci înschise,
Cărora, cheie, tu ai să le fii.

Te vei simți, pornind copilărește,
În clar consens cu marile schimbări
Ce date ți-s, divin și omenește,
Lipsindu-te, cu totul, de-ntrebări.

Privirea-ți, prin chemarea generoasă,
Va fi imbold și consistent motiv,
Ca să aflăm că viața nu ne lasă
Decât trăind uniți, definitiv.

Lăsându-te să fii cutezătoare,
Sânii rotunzi vederii ai să-mi lași,
Și-n mângâierea razelor de soare,
Vom deveni, concretului părtași.

Vei vrea privi seninul cer de vară,
Ori firul ierbii trupu-ți mângâind
Când pântecu-ți găsi-va să tresară
Clipa în care se va ști rodind.

Și chiar acolo unde, iarba deasă
Strivită de al șoaptei legământ,
Vei fi, dintre femei, cea mai frumoasă,
Dând nemuririi un extrem avânt.

Din nou, apoi, când se va face noapte
Și ne vom ști, în liniște, doar noi,
Pecetluind ideea, tu, prin fapte,
Vei defini al vieții rost, în doi.

luni, 27 aprilie 2020

Perpetuul continuu

Îți este greu să spui că mă iubești,
Gândind că lumea judecă iubirea,
Că a rămas subiect pentru povești
Și prea puțini îi mai cunosc menirea.

Știi clar ce vrei, și-ți este clar ce vrei,
Și știi ce drum te duce înainte,
Punând, pe tot ce simți, un just temei,
Ai teamă doar să folosești cuvinte!

Pare ciudat, dar timpu-i el ciudat,
A devenit, ca rost, o numărare
A tot ceea ce-i greu de numărat,
Fortând răspunsul fără de-ntrebare.

Inconsecvența-n lume-i fapt firesc,
Chiar dacă mai mereu se contrazice
Cu tot ce e, prin datul omenesc,
Lăsat, pe om, tot timpul să-l ridice.

Ai spune, mai mereu, dar te oprești,
Temându-te că toată omenirea
E oarbă la trăirile firești,
Prin interese definind iubirea.

Neacceptând idei ce contrazic
Perpetua, în absolut, mișcare,
Te-ar condamna cei mulți, cu suflet mic,
Numindu-ți visul semn de întrebare.

Îți văd mereu cuvintele tăcând,
Când caută să fie înțelese,
Să spună clar ce ai continuu-n gând
Uitând voit de formele exprese.

joi, 23 aprilie 2020

Preponderent imperativ

În vis mi te arăți... Te văd mereu,
Și nu te lași ascunsă niciodată,
Voind să știi continuu de-mi e greu,
Voința-ți e de fapte confirmată.

Te lași văzută, vrei să înțeleg
Ideile ce se vor fi pornire
În definirea marelui întreg
Cu început în prima-ți dăruire.

Nici unei umbre nu te vrei motiv,
Când simți tăcerea care mă răscoala,
Dându-mi de veste clar, imperativ,
Când mi te dai, îmbrățișării, goală.

Așa-mi apari când știi c-așa ar fi
Esența unei fapte realiste
Și care, la final ar împlini,
Dorințe ce fac viața să existe.

Privirea-ți e însemn esențial
Al pietrelor ce pun la încercare
Preponderentul rol, conjunctural
Ce duce visul, altfel, în eroare.

Hotărâtor, ideii îi faci drum,
Să văd concret că nu am porți închise,
Și acceptând îndemnul tău de-acum
Să-mi amintesc, trăind, aceste vise.

Din vis vor trece toate peste prag,
Se vor preface-n fapte pe măsură
Dând chiar destinul nostru în vileag,
Prin eloccventa noastră legătură.

Și vor fi toate limpezi, pas cu pas,
Exact așa cum s-au lăsat văzute,
Iar vorbelor chiar tu le vei da glas
Fiindu-mi, pe de-a-ntregul cunoscute.

Extremul libertin

Prin idei ce nu-s încă întregi,
Ai crezut că-i real ce-nțelegi
Și negând adevăruri și legi
Ți-ai găsit un motiv să mă negi.

Evidențe cu sensul pierdut
Au pus miză întregul trecut,
Dar și-așa prea puțin ai văzut,
Prea puțin m-ai voit cunoscut.

Între vis și realul concret,
Ai vrut pașii porniți prea încet,
Cu păreri exprimate-n secret,
Dovedind un continuu regret.

Chiar de-asupra de orice temei,
Prin cuvinte pornind din idei,
Zornăiai și pierdutele-ți chei,
Arătându-mi ce vrei ori nu vrei.

Conotând un consens comasat,
De esențe mereu ai uitat,
Vieții dând importanță de pat
Fără drept de a fi desființat.

N-a fost mult, poate chiar prea puțin
Evidentul și harul divin
Corelat cu-nstinct libertin,
Definit prin extremul deplin.

Dar acum totul e definit,
Realismu-i deja părăsit,
Începutul de mult s-a sfârșit,
Doar instinctul e-n noi cuibărit.

Poți mereu, totdeauna, s-alegi,
După cum îți dorești să-nțelegi,
Însă-i clar, cât mai suntem întregi,
N-ai să vrei, n-ai să poți să mă negi.

miercuri, 22 aprilie 2020

Perfecta întrupare

Atâta frumusețe mă uimește,
N-am versuri ca să pot să o descriu,
E parcă, imposibil, omenește,
Să-mi fie dat cu totul să te știu.

Ți-s formele rotunde și perfecte,
Că-n palme-mi pare trupu-ți definit,
Iar umbra, în lumină, dă efecte
De adevăr ce nu-i tăgăduit.

Iar coapsele, dând gândului amploare,
Desăvârșește trupul minunat
Când dau contururi razelor de soare
Din care, cred acum, te-ai întrupat.

Chiar și-n lumina nopții-ntunecate,
Pântecu-ți e de-un alb perfect rotund,
Prefigurat de visele curate
Ce, fără temeri, umbre nu ascund.

Nu-ncape nici un fel de îndoială,
Tot ce-i văzut și tot ce nu-i văzut
Dă consistență, clar esențială
A ceea ce-i născut și nu făcut.

Te recunosc de cum, printr-o privire,
Ideii de trăire dai contur,
Știind să fii motiv de regăsire
Într-un concret mereu discret și pur.

Și chiar te știu, te știu atât de bine,
În forme clar, cu totul în trăiri,
Dintr-un firesc al vremii care vine,
Ca sens firesc al unei mari iubiri.

Însă, oricum, uimirea nu îmi trece,
Cu adevărul face front comun,
Atâta frumusețe totu-ntrece,
Mi-e greu să mă abțin... Și iată-ți spun...

vineri, 17 aprilie 2020

Concept de calendar

Din vremuri vechi ni s-au tot spus povești,
Cu iz în adevăruri de-altădată...
Acum, din lumea ta, îndepărtată
Te-aștept să-mi dai chiar despre tine vești.

De mult nu ne-am văzut, și pare greu
Să fie dat la mulți a înțelege
Că dincolo de omeneasca lege,
Există și altceva, mai mereu.

Chiar ție, poate, îți e greu să vezi
Consensul evidențelor extreme
Când îți dorești să limpezești dileme
Și, în final, idei contrare vezi...

Dar știi c-aștepți, dar ce aștepți nu știi,
Ba chiar mizezi pe-o singură dorință,
Făcând din ea speranță și credință
Așa cum crezi că e firesc să fii.

Pot spune, chiar și eu, că-ntâmplător,
Mi s-a făcut un dor nebun de tine,
De zile ce urmează-a fi senine
Și de un drum spre tine călător.

Dintr-un context ce pare-a fi trecut,
Apar idei din vremuri viitoare
Fixând nisipuri încă mișcătoare
De motivări și cadru cunoscut.

Prin controverse, sensuri tot apar,
Mizând pe realista depărtare,
Ce multora le pare a fi mare,
Când pusă e, voit, în calendar.

Eu vești aștept... Dar știi că te aștept
Cu tot ce ești, ca veste minunată,
Venind din lumea ta îndepărtată
Ca drept motiv al unui nou concept.

miercuri, 15 aprilie 2020

Concludente așteptări

Ce faci? Cum ești?... Te-ntreb mereu în gând,
Voind să-ți las o liniște firească,
Ca mai târziu, în ochii tăi râzând,
Trăirea bucuriei să renască.

Nu îndrăznesc, îmi spun... deși nu cred,
Mai redepe las timpu-n așteptare
Să domolească vești ce se reped
Spre alte motivări prin întrebare.

Într-adevăr, ideea mă surprinde
Că nu mă las, așa cum sunt, grăbit,
De întrebări ce-ncearcă a mă prinde
În jocul lor, mereu răstălmăcit.

Mă mai găsesc, când uit și mă mai tem
De încălzirea zilelor senine,
Rebotezând al clipelor extrem,
În gândul ce îmi fuge către tine.

Acela-i gândul care, prin povești,
Mi-aduce amintiri de multe fapte,
Voind să știe ce mai faci, cum ești,
Ce vise ai în zori, nu-n miez de noapte.

Imi dă idei ce vin din viitor,
Din zilele menirii împlinite,
În care tu, motivul meu de dor,
Vesti-vei vremuri altfel rostuite.

Azi doar aștept, cumva cu just temei,
Clipa vestirii, fără-ngrijorare,
Și chiar de-aș vrea să am alte idei,
Las definirea clipei următoare.

Încrederii îi las un rol firesc,
Aprofundând consensuri concludente,
Ce-n căutarea rostului lumesc
Vor defini prezisele accente.

vineri, 10 aprilie 2020

Direct, grăbit...

De multe n-avem timp, îți spun direct,
Timp pentru multe vorbe nu găsim,
Pierdut să fie nu ni-l mai dorim,
Chiar dacă totul pare circumspect.

Nu mai avem idei de cum a fost
Ceea ce știm numi un început,
Nici cum s-a definit ca rol și rost
În pasu-i de-a rămâne în trecut.

Instinctul e, în grabă, fundament
Al regăsirii-n iureșul concret
Ce definește pragul ca moment
De adevăr lipit de epitet.

Știindu-ne, de orice haine, goi,
Trăirea ne dă semne de asalt,
Lăsându-ne uitarii chiar pe noi,
Contând definitiv doar celălalt.

N-ai îndrăzni, nicicuum, să te oprești,
Nici timp nu aș avea să mă opresc,
Ca-ntr-un final, când spui că mă iubești,
Să-ți dovedesc, concret, că te iubesc.

miercuri, 8 aprilie 2020

Opțiune simplă

O mie de cuvinte de ți-aș spune,
Sunt sigur că n-aș spune mai nimic
Iar vorbele, ca simplă opțiune,
M-ar face de simțiri să mă dezic.

Aș aduna idei într-o grămadă
Punându-le un ambalaj frumos,
Însă doar el s-ar vrea a fi dovadă
Că vieții îi e gândul de folos.

M-aș acuza, lipsind de libertate
Concretul pas ce nu-i pornit din gând
Urzind, sub un imold de lașitate,
Un lait-motiv de adevăr plăpând.

Mi-aș obiga simțirile să tacă,
Să uit că sunt un om și nu-s robot
Ce face doar ce e-nvățat să facă,
De oamnii ce prea puține pot.

Aleg să tac, să stau în așteptare,
Și despre tine vești să tot aștept,
Venite chiar ca simplă întâmplare,
Lăsându-mă-n trăiri pe drumul drept.

Cuvintele pot să mai stea o vreme,
Știind că timpul nu le e trecut,
Rupând păienjenișul de dileme
Înspre firescul altui început.

Deja-i urnită, gata să înceapă
Povestea unui drum fără sfârșit
În care piedici n-or să mai încapă
Și nici idei de-a se lăsa cotit.

Trăirii-i las puterea ca, întreagă,
Să fie pas dintâi pe-același drum
Ce, în curând, va fi să ne aleagă
Renăscători și renăscuți din scrum.

marți, 7 aprilie 2020

Numărare pe hotare

Anii-s trecuți, ni-s puși la socoteală
De legi ce fac într-una socoteli
Crezând că vom cădea la învoială
Cu cei ce cred în simple bănuieli.

Însă e greu să le tot dăm dreptate,
Să zicem totdeauna ce vor ei,
Să ne gândim că doar atât se poate,
Încorsetați de falsele idei.

Suntem, cum suntem... Și suntem dovada
Că limitarea nu-i ceva concret
Și nu suntem totuna cu grămada
În care amintirea-i crunt regret.

De-atâtea ori, trecând prin miez de noapte,
Feriți de cei ce-s simpli privitori,
Ne dăm menirii prin concrete fapte,
Ne suntem împlinii doritori.

Sunt unii ce tot spun că timpul trece
Infricoșați de-al vârstelor decor,
De arșiță, de ploi, de vremea rece
De simplul fapt că visele și mor.

Sunt cei ce stau cu ochii-n calendare
Mirați că ce-u putut abia mai pot,
Punându-și, fără limite, hotare
În căutarea vieții de robot.

Sunt acuzat, și tu ești acuzată,
De nerespect a ceea ce impun,
Voind, cumva, din lume să ne scoată,
Văzând că-n nici un fel nu ne supun.

Și anii trec, mereu numărătoarea
Ajunge însăși ea a fi reper
Când vrea să contrazică întâmplarea
De-a nu fi noi cum oamenii ne cer.

duminică, 5 aprilie 2020

Legământ de consecvență

Cuvintele îți au altă valoare,
Au dublu, sau multiplu, înțeles,
Ideii ce nu-i doar întâmplătoare,
Pe drumul ce, prin fapte, ne-a ales.

De la-nceput, cât m-ai putut cuprinde,
Nu poate fi, de minte, arătat,
Prin cât de mult ai vrut a te deprinde
Cu mine, cel în grabă, avântat.

N-avem a ști când când viața, fără știre,
Spre ceea ce va fi ne-a vrut mergând,
Lăsându-ne o simplă amintire
Ce-o vom păstra ca simplu fir de gând.

Ne-a fost acum motiv de consecvență
Prin definirea altui orizont
Menit a fi reper de existență
Și morții, elocvent, real, afront.

Te-am auzit ce-ai spus, nu doar în șoaptă
Făcând cu viitorul legământ,
Ca doar o cale, unică și dreaptă,
Să ai în tot ce fi-vei pe pământ.

Au fost un gând întreg de dăruire,
Împreunat cu vise de-mpliniri,
Și de urmări sub semn de nemurire,
Sub corolarul unei mari iubiri.

Pe totdeauna-i spus, trăind esența
Încrederii în tine ca un tot
Ce pune în lumină convergența
Necesității-n rol de antidot.

Așa va fi și veșnic va rămâne
Ceea ce-ai spus să faci a fi-mplinit,
Nimic nu va putea să se amâne,
Totul va fi, prin fapte, rânduit.

luni, 30 martie 2020

Greutate în abțineri

E greu să spun cât mă mai pot abține,
Cât am să pot să tac, să nu-ți vorbesc,
Să-ți spun, cinstit, că-mi este dor de tine,
Sau, mai pe scurt, să-ți spun că te iubesc...

M-am rătăcit de tot... mă simt departe,
Și timpul simt că mă tot ține-n loc,
Ducându-mă cu forța spre o moarte
A gândului ce arde-n mare foc.

Idei de orice fel îmi vin în minte,
Și mult prea greu îmi este să le uit,
Să nu le las văzute prin cuvinte
Să nu mă las, de mult prea mulți, știut.

Într-un alfel de sens, precum mi-e viața,
Mă simt deja spre tine călător,
Ajungător, pe seară, să sparg gheața
Riscând împotrivirea tuturor.

E tot mai greu, mi-e greu a mă abține
Să dau tăcerii rost mai important
Decât dorinței de-a te ști cu mine,
Știind că sunt trăirilor restant.

Tot rătăcesc... Te știu în așteptare,
Convinsă prin întregul amănunt
Al presimțirii clipei următoare
Ce nu va fi a rostului mărunt.

Curaj îmi dă fireasca-ți existență
Pusă-n tiparul marii presimțiri
A clipei ce, mizând pe consistență,
Se face-ncepătoare de-mpliniri.

Doar mie-mi spun, voința să m-ajute
Atât cât se mai poate să m-abțin
Și-n regăsirea nopților pierdute
Să dau tăcerii rost, acum, divin.

duminică, 29 martie 2020

Profund și absolut

E vremea de-a da cărțile pe față,
Timpu-i trecut și, iată, am ajuns,
Să fim curând o clipă față-n față
Nemaiavând trecuturi de ascuns.

N-avem nici cum, nici unde-a ne ascunde,
Vom fi, de haine și-amănunte goi,
Instictual voind a ne răspunde
Atâtor întrebări ce zac în noi.

Dar ne vom fi și, prin făgăduință,
Gând definit de multul viitor
Ce ni-l vom cere, ca îngăduință,
Pentru-mpliniri prin rostu-ți roditor.

Printre idei, în nopți cu lună plină,
Ieșind dintr-un banal model comun,
Timp voi avea să-ți spun că ești divină,
Și-mi ești un leac, concret și oportun.

În nici un scop nu mai avem motive
De-a sta în umbra vechilor trăiri,
Punând accent pe-ndemnuri evazive
Spre-mpreunări cu rost de împliniri.

A fost cândva o simplă întâmplare
Când parcă n-am fi vrut să știm mai mult,
Spunându-ne-n extrem că ni se pare
Furați de-al vieții enervant tumult.

Acelei clipe, azi, cu mare grabă,
Încă-i furăm substratul neștiut,
Dar mulțumești, punând într-o silabă,
Esențe de profund și absolut.

Prin consecințe, ochii-ți, în lumină
Sunt mai frumoși și mai strălucitori,
Simțind în tine flacăra divină
Și-n pântec muguri, vieții roditori.

luni, 23 martie 2020

Discordantul arbitraj

Tu știi că te iubesc... dar n-ai curaj
Să dai uitării umbrele de teamă
Ce-ți spun șoptit că totu-i un miraj
Și să aștepți fără să-l iei în seamă.

Prin conjunctura clipei de acum,
Când gândul înspre tine îmi tot fuge,
Ideea de firesc își face drum
Și verbele încep să se conjuge.

Enigmele, încet, încet, dispar,
Preconceputul rolu-și părăsește
Și simți în gând, părându-ți cam bizar,
Că singularul mai mereu lipsește.

În conjugări, cu rost în mod normal,
Se-adună prevestiri de multe fapte
Spre un context mereu fără final,
Doar trecător din noapte-n altă noapte.

Sub umbra lor, idei ce altfel pier
Fac notă întru totul discordantă
Cu amintiri ce încă te mai cer
Să le rămâi emblemă relevantă.

Dar, cum presimți, e totul definit,
Chiar tu te simți altfel, redefinită,
Voindu-ți mersul drept, neîngrădit,
Să poți iubi și să te simți iubită.

Totul e clar... nevoie-i de curaj
Ca faptele să-ți fie o măsură
Să ieși dintr-al uitării arbitraj,
Dând vieții nou avânt și anvergură.

duminică, 15 martie 2020

Copleșit prin amintire

N-avem ce zice și n-avem ce face,
Trăim cu dor de alte amintiri,
Cu rostul unor noi înfăptuiri
De mari dorințe cu-al rol de pace.

Mă năpădesc idei, ca și pe tine
Și un definitoriu gând concret,
Ca mare îndoială și regret
Că timpul să se treacă nu s-abține.

A fost real, a fost, nu doar o dată,
Să fim dorinței noi împlinitori,
Uitând demult trecutele erori,
Simțindu-ne că viața ni-i redată.

Mi-ai fost chemare fără de oprire,
Și poate chiar cum eu nu am crezut,
Lăsându-mă cu totul cunoscut,
De pântecu-ți vestit de-a mea pornire.

Visele vin și pun accent pe noapte,
Făcându-mă să cred că te zăresc,
În clar consens cu gândul omenesc,
Printre idei ce ți le știu din fapte.

Sânii-ți mi-au dat pornirea îndrăzneață
De-a învăța să nu-mi găsesc motiv,
Ferindu-mă de rostul creativ
Al clipelor ce-aduc trăirea-n față.

Printre idei, puțin sau mult impuse,
Dorințelor le-am fost extrem model,
Și ne-am lăsat plăcerii ca prin el
S-avem trăiri de vremuri noi seduse.

Prea grea îmi e tăcerea și n-am pace,
Sunt compleșit de multe amintiri,
Mi-e dor de-acele clipe ce-n rostiri
Mi-erau îndemn de-a tace și a face...

sâmbătă, 7 martie 2020

Consens spre concludență

Nu mai am timp de nici un fel de teamă,
Nici sclav să fiu acestui timp stupid,
Ce-n gânduri vrea mereu să-l iau în seamă
Și să devin, de-a dreptul, un timid.

Am pus accent, prea mult, pe-ncurajare,
Și-am pus pe așteptări, tot mult, accent,
Dându-mi mereu răspuns printr-o-ntrebare,
Iar în răspuns găseam că sunt absent.

Un fel de teamă mi-o simțeam în minte
Dar fără a-și avea un clar motiv...
Și, ca s-o-nving, rostogoleam cuvinte
Uitând astfel imboldul emotiv.

Treceam, din vorbă-n vorbă, mai departe,
Puțin atent la prea puținii-mi pași,
Crezând că ei, firesc or să mă poarte
Mai repede decât, cei mulți, rămași.

N-am timp de așteptat, dar nici de grabă,
Urmează pasul unui drum concret,
Nu se mai poate ca aflarea-n treabă
Să mai impună mersul prea încet.

În trecerea-mi spre mers, va fi, schimbarea,
Motivul unui pact neașteptat
Prin care se va face așteptarea
Un timp trecut cu rostul meritat.

Hotărâtor va fi, și-i dat să fie,
Întâiul gest trăit surprinzător
Concretizând deplina mărturie
Întru urmări cu sens de viitor.

Și întru tot, prin fapte, prin cuvinte,
Intra-vor toate pe făgaș firesc,
Prin concludente mersuri înainte
Spre lumi în care vieți se nemuresc.

miercuri, 4 martie 2020

Reperul de împreunare

Ești singură... Se vede... Și tu spui
Despre ideea ce e clar nedefinită
Și viața ce-o vedeai nemărginită
Însă acum prea bine știi că nu-i.

Îmi este greu, prea greu să-ți recunosc,
Știutele idei de dinainte,
Ce le-am oprit a deveni cuvinte,
Mințindu-mă că nu prea te cunosc.

Ceea ce ești acum nu-i un secret,
Era un gând ce se creștea în tine
Când nu știai ce este rău sau bine
Și defineai iertarea ca regret.

Multe din fapte ca-ntâmplări le-ai vrut
Deși stăteau pe muchii de tăgadă
Și nu aveai credința sau dovadă
Că adevăru-ți este cunoscut.

Ești singură acum... Și poate-i greu,
Când pui o lume-ntreagă în balanță
Și nu găsești deplina relevanță
A vechiului sau noului clișeu.

Și poate-ți faci gândiri, prin nefiresc,
Despre firescul tău și-această lume
În care mulți tânjesc după renume
Mințindu-se că viața o iubesc.

Pui totul sub un semn întrebător,
Iar uneori îți spui că nu se poate
Motiv să-ți fi avut să treci prin toate,
Sau să ajungi la mâna tuturor.

Ți-am creionat, glumind, un clar contur
Al cercului ce tot mereu, aproape,
Te aducea, ca nu cumva să-ți scape
Vinovăția clară de sperjur.

Acum schimbat e totul și schimbat
Ți-e gândul ce privește-n profunzime,
Având un dor de marea înălțime
A cerului mereu înseninat.

Singurătatea-ți e acum reper,
Așa cum ea-i reper și pentru mine,
Dar tocmai el m-apropie de tine
Și mie mi te dă, și-aici, și-n Cer.

luni, 2 martie 2020

Portret model

Trupul ți-e tânăr, gândul îți e mare,
Conturul e un tot ce-i ideal,
Și n-ai de ce să-ți pui acum hotare,
Și nici să fugi de ceea ce-i real.

Printre convigeri, vrei să iei în seamă
Lumescul prag ce e firesc să-l treci,
Când lumea rămășițelor te cheamă
Pe negrele-i și recile-i poteci.

Extravaganța-i veșnica tendință
A celor ce visează-ncoronări
Fățărnicind o searbădă credință
În împliniri prin simple-mpreunări.

Un amalgam de zvonuri te cuprinde
Ca să te-ntrebi de ce te trec fiori
Când încleștarea clipei parcă-ți vinde
Nuanțe ce-s lipsite de culori.

Îți pare limitată-ntreaga lume
Dar teamă-ți e de gându-nverșunat
Când drept grăind, găsești prostiei nume,
Și-l vezi pe cel ce clar e limitat.

Puțini o spun dar mulți te văd, în toate,
Un tot altfel, un gând mereu altfel,
Chiar absolutul care chiar se poate
Să fie altor vieți real model.

Dar oamenii-s ai lumii și se strică,
Având dorința multor muritori,
Văzându-te că nu te vrei mai mică,
Fugind de complăcuții în erori.

Și-n stricăciunea lor te văd pe tine
Așa cum cred, când își tot spun că ești,
Că lumii lor și tu poți aparține,
Atrasă de-aventuri și de povești.

În trupu-ți tânăr focul vieții arde
Și nu-i deloc un foc recent aprins,
Iar flăcările-i sunt, în Cer, stindarde
Cu adevăr de oameni necuprins.

sâmbătă, 29 februarie 2020

Concreta tălmăcire

Încă un vis acum se dă pe față,
De Ceruri, mai demult, proorocit,
Ca pas firesc sortit de-această viață
În care totul e de-nfăptuit.

Puteam să spun... Era însă devreme,
Cu greu, mult greu, s-ar fi lăsat crezut,
Sau ajungeam subiect de mari dileme
Numit în fel și chip, neprevăzut.

Erai acolo, cum, întotdeauna
În fața mea te vei lăsa să fii,
Fără de haine când, lipsind minciuna,
Vei fi zămislitoare de copii.

Se întâmpla, firesc, ce-i dat să fie,
În lumea-n care noi trăim real,
Trăirea cu motiv de bucurie
Prin adevărul crezului final.

Într-un continuu definit de fapte,
Dus la extrem de amplele-i idei,
Eternitatea începea-ntr-o noapte
Ce te făcea aleasă-ntre femei.

Printr-o nevoie, definirea-n toate
Avea ca pildă un concret contur,
Ce-ți arăta cum cui pe cui se scoate
Ca să îl piardă în mulțimi din jur.

Însă nimic din ceea ce în lume
E motivat de simplul interes,
Nu se putea atinge de-al tău nume,
Chiar dus, ostentativ, înspre exces.

Acum în chip firesc, prin copci de gheață,
Prin tălmăciri, în adevăr concret,
Provocator, îmi iese visu-n față
Ca un tipar de adevăr, complet.

duminică, 23 februarie 2020

Efemer balans

Azi știi puține... Cumva tu tot mai crezi
În vise ce nu au nicicum repere,
Și-n gânduri, când mai stai, mereu visezi
Trăiri ce sunt banale, efemere...

Ce va urma, de vrei ori de nu vrei,
Te va găsi întocmai pregătită
Să vezi că fapta-ți este cu temei,
Și nu se lasă grabnic irosită.

Îți spun de-acum, îți spun cu un avans,
Ce-ți lasă timp de minimă gândire
Cât să-nțelegi că viața-i un balans
Și-alegere de ură sau iubire.

Va fi, în noaptea-aceea clar, real,
Că ești, precum ți-am spus mereu, frumoasă,
Și, dezgolindu-ți trupul, un portal
Se va deschide spre a vieții casă.

Un ritual, de-a pururi omenesc,
Când fi-vei dar și fi-voi dăruire,
Va fi să ne consacre-n mod firesc
Noului timp de fapte și iubire.

Altarul ce, în pântec, îți va fi
Motiv de gând spre viața viitoare,
În miez de noapte munții va urni,
Dând veste de trăire-n sărbătoare.

Ne va uni concretul efemer
Pentru oricât va fi această viață,
Și întru veșnicii, acolo-n Cer,
Strivind disprețul norilor de ceață.

Pe sâni, privirea-mi, fără de opriri,
Chiar și în plină zi va pune semne
Cu gândul tău de fapte și-nzidiri
Ce-nspre rodiri mereu or să te-ndemne.

marți, 18 februarie 2020

Halou de iluzie

Te-am regăsit sub umbre de lumină,
Într-un halou prea mult întunecat,
Ascunsă de menirea-ți pur divină
De-un mare zid ce l-aș numi păcat.

Din timpuri vechi simțeam a ști de tine,
Și chiar mai mult, cu totul te știam,
În visul tău m-am regăsit pe mine,
Cel ce sunt azi cum și atunci eram.

Ideea de-ar fi simplă aventură,
Ar fi avut, de mult, un început,
Dar e altfel și-o altă anvergură
Și-o are, nonșalantă, din trecut.

Gândul acum, se mai întâmplă, zboară
Reverberând la tainice chemări,
Iar eu te simt, a nu știu câta oară,
Că tot confunzi răspunsuri cu-ntrebări.

Și uneori, când zici că ești aproape,
Aluneci înspre alte însoriri,
Ca valul ce se crede dus de ape,
Crezându-se un mal de-mpotriviri.

Acum e vremea clipei de schimbare,
Ca prin normalul vieții să devii,
Concretizată clipă viitoare
La care totdeauna să revii.

Iluzia ți-o lasă, dar, să plece
Ca tu să-ți fii un corolar deplin,
Să-ți fii concretul vremii care trece,
Intrând în rolu-ți concludent, divin.

joi, 13 februarie 2020

Concret pe totdeauna

În tine sunt reper definitiv,
Însemnul meu îl porți, îl ai în sânge
Ca adevăr, concret și expresiv,
Că timpul trece însă nu constrânge.

Tot ce a fost e-acum uitat și șters,
Fiind ori slab ori fără relevanță,
Pierdut într-un alt fel de univers,
Rătăcitor și fără de speranță.

Oriunde te vei vrea, voi fi prezent,
Prin gândul tău, cu-ntreaga mea făptură,
În clar consens cu rostul evident
De-a fi chiar etaloanelor măsură.

Puține par a fi cu rost și rol
De treceri peste praguri ori hotare,
Că, prin cutume, pari căderi în gol
Rar conjunctură dată de-ntâmplare.

Când îți spuneai, chiar tu, că fără rost
Au devenit atâtea vremi trecute,
S-a întâmplat ceva... Și știi ce-a fost...
Căzând cu totul mult prea mari redute!

Abia acum, când totul e concret,
Și nu mai ai motiv de răzgândire,
Spre nemuriri plecăm, încet, încet,
Sortiți, chiar și în ea, tot la iubire.

Îți sunt însemn cu rost de corolar
Al vieții ce ți-a fost mântuitoare,
Chiar de ți-o crezi trecută în zadar,
Ori, chiar real, strivită de-ndurare.

Și-aici, și-n Cer, suntem un caz concret
De adevărul ce-i pe veci cutumă
Al crezului că rostul de dublet
Nicicând, la un non-sens, nu se rezumă.

joi, 6 februarie 2020

Temei de grabă

Haide, fii grăbită,
nu privi-napoi,
Vino mai aproape,
vino de departe,
Pasul către mâine
e un pas în doi,
Altfel ne grăbește
pe-amândoi spre moarte.

Calendarul trece
astăzi drept un ceas
Ce-n numărătoare
nu are oprire,
Și doar el mai știe
cât a mai rămas
Din această viață
fără împlinire.

Lasă-ncurcătura
n-ai ce să-i mai faci,
E așa de veche,
mare, pierzătoare,
Hai cu mine-n noapte
haina să-ți dezbraci,
Și să-ți ai trăirea
nouă sărbătoare.

Pleacă, lasă-n urmă
tot avutu-ți rol,
Lasă-ți tot trecutul
într-o amintire
Și îl lasă singur,
nu-l păstra simbol,
Care ține locul
lipsei de gândire.

Haide, hai, grăbită
vino-nspre acum,
Vino înspre noaptea
cea dintâi cu mine,
Spre-nceput de taină
și-nceput de drum
Înspre înțelesul
vieții care vine.

marți, 4 februarie 2020

Îndemn spre încercare

Hai să-ncercăm, n-avem nimic a pierde,
Suntem un tot, un adevăr firesc,
Concretul de-l lăsăm să ne dezmierde
Cu tot realul, pururi omenesc.

Trăim în lumea-aceasta, indecentă,
Ce pune viața pe un plan secund,
Ce prin absurdul ei deja-i dementă,
Lipsită de ideea de profund.

Hai să-ncercăm, predefinind extreme,
Să nu ne limităm printr-un cuvânt
Ci să ieșim din haine și dileme,
Pentru o noapte, ca un cuplu sfânt.

Să fim noi doi, în împliniri de vise,
Definitorii clipei de firesc,
Lipsiți de mult gândite compromise
Și împăcați cu rostul omenesc.

Hai să-ncercăm, o noapte, două... zece,
Să fim lipsiți de multele păreri
Ale acelor ce mereu, cu apă rece,
Pun de beții, punctând pe ce-a fost ieri.

Împreunând idei și perspective,
În corolarul clipei de-nzidiri,
Să fim scântei ce-și au, prin foc, motive
De fundament al unei mari iubiri.

Hai să-ncercăm, e drept și omenește
Să fim cinstiți cu ceea ce suntem
Cu gândul ce instinctual pornește
Din oprimări de doruri ce le-avem.

Punând accent pe lipsa de-amănunte,
Punând dorința drept și nobil țel,
Să facem nemuririi pod ori punte
Și să îi fim, în mod real, model.

duminică, 2 februarie 2020

Nebun de noapte

Încet, încet voi spune că-s nebun,
Înebunesc gândindu-mă la tine,
Și nici nu pot, chiar ție, să îți spun,
Că singură, eu știu, nu îți e bine.

Nici n-ai putea acum să înțelegi
De ce îți spun ideea-mi relevantă
În mult prea nevoite alte legi
Ce vieți-i dau esență relevantă.

Acum e vremea unui compromis,
Ca mersul să-ți devină preumblare
Mizând pe fantezie și pe vis,
Prin prevestita-ți nouă întâmplare.

Întâia dată prin real consens
Se vor convinge simțurile toate
Că altfel viața n-ar avea nici sens,
Că altfel ți-ai fi spus că nu se poate.

Ceasul de seară îți va fi totem
Dându-ți motiv în toate de-a răzbate,
Știind că-n tine sunt și nu mă tem
De bariere ce se vor lăsate.

Și-nțelegând cu totul ce-i normal,
Că altfel totul e asnalitate,
Mi te vei cere, evident real,
Concretul perfectat de noutate.

Tot nou va fi și cel de-al doilea pas
Și timpul măsurat de altă faptă
Ca sigură să fii că ți-am rămas
Motivul ce dorința îl așteaptă.

Te vei trezi cu gând schimbat și nou,
Fiindu-ți eu dorință-n alte fapte,
Nu doar un corolar ci și ecou
Trăirilor firești din miez de noapte.

Și repetat va fi tot ce-i firesc,
Și-ntr-un firescu-ți gând de împlinire,
Lăsându-mi timp mereu să te iubesc,
Iubindu-mă prin simpla ta menire.

sâmbătă, 1 februarie 2020

Evidențe instinctive

Sunt sigur că ți-s formele perfecte,
Că ești chiar pentru Eva un model
Şi-n toată-această lume cu defecte
Cât vei trăi ești frumuseții țel.

Ți-am spus altfel de mult prea multă vreme,
Pe când n-aveam curaj îndeajuns,
Știind că e firesc a mă și teme
De nu pot da la întrebări răspuns.

Acum îți spun... Ideile-s complete,
De așteptat mai au, însă puțin,
Se vor preface grabnic în concrete
Și fi-vor semn că alte vremuri vin.

Privirii mele nu ești îmbrăcată,
Toată te văd, detaliu și-amănunt,
Și nici privirea-n jos nu ți-i lăsată,
Strivită de un gând prea mic, mărunt.

Un tot, întreg, detalii evidente
Cu arcuiri ce n-au nici un cusur,
Pun limitării gravele accente
Ce mă îndeamnă, iarăși, să te fur.

E-același gând, cu-aceleași vechi motive,
Redefinit ca forme ori ca loc
În care evintențe instinctive
Ne vor cuprinde, nopți la rând, în joc.

Coapsele-ți sunt perfectă dăruire
Și drum spre evidențe netezit,
Spre-mpreunări cu rost de împlinire
În pântecu-ți ce-i un altar sfințit.

Toate se văd, nimic nu se ascunde,
Extremul evident te pot numi,
Ce va urma, concret, să se confunde
Cu gându-mi ce urmează-a se-mplini.

vineri, 31 ianuarie 2020

Conturare de model

În roșu-n toamnă... Ai să-mi fii frumoasă,
O floare în contur desăvârșit
De timp aleasă și de Cer aleasă
Firescului, ca drum, nicicând sfârșit.

Venind din ploi, ori arșițe, de vară,
Cu rostul dat, dar de puțini văzut,
Va fi să-mi fii crâmpei de primăvară
În multe nopți lipsite de trecut.

Sub semnul lor, născându-se visare,
Trăiri de foc te vor redefini,
Numindu-te când miez de întâmplare,
Când mare adevăr ce-i vrut a fi.

Nimicuri vor privi de la fereastră
Trupu-ți de vis, în palme modelat,
Și unduirea-ți devenind măiastră
Într-un concret ce rar este visat.

Va fi o toamnă cum n-a fost să fie,
Cu mari schimbări, prezise de contur,
Când tu, esențială poezie,
Vei ști de ce ți-am spus c-am să te fur.

Ai să-nțelegi și chiar înspre grăbire
Vei fi îndemn izvorâtorul gând
Cu visul tău de rodnică-mplinire
Dorința nemuriri-mi susținând.

Și trupu-ți palmei mele va da semne
Că-nspre firesc e îndemnat, grăbit,
De mult visate definiri solemne
În clar consens cu zboru-n infinit.

Toamna va fi altfel, cumva scânteia
Acelui rug, apoi de foc încins,
Prin care tu, redefinind femeia,
Vei fi un tot ce nu e de învins.

Efect de dor

De mult nu ți-am mai scris... Mi-e dor de tine,
Mi-e dor să ştiu cum eşti şi ce mai faci,
Câte acum ți s-au schimbat în bine
Şi să îți spun că tot mai mult îmi placi.

Nu scriu frumos, nu pot minciuni a-ți scrie,
E gândul multor zori şi dimineți,
Nu-i nici măcar o simplă fantezie,
E parcă grija unor multe vieți.

Te prea cunosc, nu știu însă de unde,
Mi-ești parcă un lăuntric univers
În care pot, oricând, oricum, pătrunde,
Mergând oricât de am, în gând, un mers.

Și-n tot ce faci îmi ești concret știută,
Resimt tăcut al faptelor efect,
În tot ce-nseamnă forma absolută
Când adevărul lumii-i circumspect.

Nu ți-am mai scris, ți-am așteptat tăcerea
Să ardă-n gerul gândului greșit,
Ca azi să ai, prin ce-ți scriu eu, puterea
De-a accepta limanul potrivit.

Am revenit... Sunt clipe de schimbare,
Când tot ce-i vechi devine un fără rost,
Să-ți fiu reper ce grabnic să separe
Tot ce va fi de tot ceea ce-a fost.

Mai mult de-atât revin să-ți dau de veste
Accentele ce pot să schimbe tot
De nu ți-e teamă a fi tu poveste
Și chiar căderii mele antidot.

La tine ochii-mi stau și în privire,
Toată lumina lumii o găsesc,
Suficienta nopții împlinire
Când trupu-ți gol e trup dumnezeiesc.

sâmbătă, 25 ianuarie 2020

Model întru reper

Îți sunt reper concret în viața-aceasta
Și fără de-ndoieli îți sunt fidel
Chiar dacă-ntru-n trecut ne-a fost năpasta
Grăbitei despărțiri un just model.

Suntem, încă odată, față-n față,
Încorsetați de falsuri și greșeli
Să ne alegem altfel drum spre viață
Uitând de teama multor îndoieli.

Și ești frumoasă... lași să se-ntrevadă,
Cum se va șterge urma unui val,
Ce-n drumul tău n-a vrut să se încreadă,
Voindu-ți trupul, neputinței, mal.

Din gânduri și-a simțirii tresărire,
Ajung sedus de spornice-mpliniri
Ce definesc pornirea-ți spre dorire
Și spre firescul unei mari iubiri.

Te văd pornind... Curajul îți lipsește
Să pui pe adevăr complet accent
Ca tot ce-i omenesc și omenește
Din vise să coboare în prezent.

Într-un concret ce pare-a fi derivă,
Stăm amândoi și ochii ni-i privim,
Tu, dându-mi drept de faptă posesivă,
Eu definindu-ți rolul sinonim.

Stând amândoi te văd tot mai senină,
Încrederea în tine ți-o redai,
Și redevii un sceptru de lumină
Ce arde al căderii putregai.

În așteptări nu stau, nu știu ideea,
Mai repede știu pasul următor,
Știu că vom fi bărbatul și femeia
Ce împreună merg prin viitor.

miercuri, 15 ianuarie 2020

Leac de seară

Cu tine-n gând, în fiecare noapte,
Mă las plecând, fără de griji, în vis,
Dând dreptul prevestirii altor fapte
Să îmi arate ce ne e prezis.

Îmi ești un panaceu în liniștirea
Acelor zbateri ce mă țin pe loc
Ce pune-n rol de seamă-mpătimirea
Cu-mpotrivirea clipei la mijloc.

Și cum nu am idei de fantezie,
Ca important, prin mine, să mă fac,
Prin viitor mă duc să mă dau ție,
Să-mi fii, incontestabil, singur leac.

Adorm cu tine-n gând, uitând de toate,
Uitând de-al vieții silnic calapod,
Când fulgerări de gând în cale-mi scoate
Motivul de a-mi fi un cap de pod.

Iluzia speranței trecătoare,
Dă lumii sens de haos fără rost,
Și-mi e mereu un semn de întrebare
Despre mai tot, ce-n plină zi, a fost.

În trecere, lipsit de părtinire,
Un gând mă pune locului să stau,
Lăsându-mă, cumva ieșit din fire
Drept ajutor visarea să mi-o iau.

Și redevii, concretului, stăpână,
Și redevii, pornirilor, motiv,
Când noapte mi se-arată prea păgână,
Purtând corset de ton imperativ.

Așa ajunge lină și se trece,
Lăsându-mi visul de a doua zi,
Chiar de înghețul ei mă face rece
Găsesc mereu puterea de-a iubi.

marți, 14 ianuarie 2020

Corolar de viitor

Vom fi amanți... Ți-am spus de multă vreme,
E necesar, e chiar imperativ...
Eu nu mai am motive de-a mă teme,
Îmi este viața ta un laitmotiv...

Nu-ți ai nici tu o altfel de pornire,
Orice mai faci, vezi pașii stând pe loc,
Vânată de a lumii amăgire
Ce vede viața ca un mare troc.

Mi te dorești în fiecare noapte
Pe care știi că nu mai pot s-o dorm,
Dornic și eu de adevăr și fapte,
De tine-având un dor cumplit, enorm.

Te am, în zori de zi, mereu, dorință,
Instictual, mi-e clar, că-i ești răspuns,
Printre idei lipsite de voință,
Îți e știut că tu îmi ești de-ajuns.

Prea multa mea tăcere nu-mi dă pace,
Dar nu mai știu ce clipă să găsesc,
Fiind trăitor sub rostul de a face,
Pasul concret ce-l vrei și tu lumesc.

Ne suntem dor de vis și libertate,
Și de trăiri cu sens de orizont
În care să avem nemăsurate
Pornirile ce par a fi afront.

Și-ți sunt mereu, ca necesar, în minte,
Când te abați, prin întâmplări, în vreri,
Gândul avându-l rost de necuvinte
Ca să primești ce e firesc să ceri.

Ne-am căutat, de mult, prin altă parte,
Soluții de-mpăcări și împliniri,
E timpul de-a uita să fim departe,
E timpul unei faptice iubiri.