Nu mai am timp de nici un fel de teamă,
Nici sclav să fiu acestui timp stupid,
Ce-n gânduri vrea mereu să-l iau în seamă
Și să devin, de-a dreptul, un timid.
Am pus accent, prea mult, pe-ncurajare,
Și-am pus pe așteptări, tot mult, accent,
Dându-mi mereu răspuns printr-o-ntrebare,
Iar în răspuns găseam că sunt absent.
Un fel de teamă mi-o simțeam în minte
Dar fără a-și avea un clar motiv...
Și, ca s-o-nving, rostogoleam cuvinte
Uitând astfel imboldul emotiv.
Treceam, din vorbă-n vorbă, mai departe,
Puțin atent la prea puținii-mi pași,
Crezând că ei, firesc or să mă poarte
Mai repede decât, cei mulți, rămași.
N-am timp de așteptat, dar nici de grabă,
Urmează pasul unui drum concret,
Nu se mai poate ca aflarea-n treabă
Să mai impună mersul prea încet.
În trecerea-mi spre mers, va fi, schimbarea,
Motivul unui pact neașteptat
Prin care se va face așteptarea
Un timp trecut cu rostul meritat.
Hotărâtor va fi, și-i dat să fie,
Întâiul gest trăit surprinzător
Concretizând deplina mărturie
Întru urmări cu sens de viitor.
Și întru tot, prin fapte, prin cuvinte,
Intra-vor toate pe făgaș firesc,
Prin concludente mersuri înainte
Spre lumi în care vieți se nemuresc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu