Îți sunt reper și piatră de-ncercare, De la-nceput ți-am spus, am fost cinstit, Ca drept mergând, știind să ai răbdare, Golgota să o ai ca țel finit.
N-am pus, în nici un fel, la îndoială Puterea-ți de-a-ntreba printr-un răspuns, Însă știam că fără de migală Răspunsul n-o să-ți fie de ajuns.
Te-am îndemnat, prin firea mea, la fapte Croite pe tiparul omenesc, La ceas de seară și în miez de noapte, Și-n miez de zi, de-așa a fost firesc.
Ieșind din felul ordinii comune, Ieșind din categoricul banal, Voie ți-ai dat ideii de-a supune Chiar și contrariul planului real.
A fost un tot, format din nopți și zile În care n-aveai cum să nu-nțelegi Că dincolo de întrebări subtile Îți voi lăsa puterea să alegi.
Eu chiar știam c-ai să alegi în pripă, Știam că n-ai să vrei să schimbi nimic, Lăsând chiar și trăirea în risipă, Numindu-mă un om cu rolu-i mic.
Găsit-ai calea ce-o credeai ușoară Găsind plecarea drum normal, firesc, Ca adevărul trist să nu te doară Că-n tine eu, de-a pururi, dăinuiesc.
Dar totul e o nouă rătăcire, Privești din nou un orizont suspect, Ce-ți dă avânt de falsă tălmăcire A simplului, firescului aspect.
Reperele, fără să știi, se schimbă, Și-ai să te vezi, schimbată, în oglinzi Ce nu vorbesc aceeași veche limbă Și nu-ți mai dau motive să te-aprinzi.
N-ai să-nțelegi, n-ai să mai ai răbdare, Cu neputința ta te vei lovi, Că ea, punându-ți viața la-cercare Va încerca mereu a te trezi.
Și-n zori de zi, o zi ce nu-i departe Va fi să vezi un nor, răzleț, pe cer, Ce îți va fi imbold și semn de carte A ceea ce îți spun... Că sunt reper...
Ca piatră de-ncercare, într-o noapte, Ce se va face noapte de hotar, Leac îți voi fi, prin cumulul de fapte Cu rol fixat de-al vieții calendar.
Apoi va fi întâia zi senină Și-ntâia zi cu rost și cu temei, Când n-ai să-ți mai găsești o altă vină Simțind că ești femeie-ntre femei.
Din depărtarea mea te văd... Nu poți să dormi, Nu-ți mai ajunge timpul de-ntristare, Pașii ți-s mici deși i-ai vrea enormi, Și te-ntristează lipsa de urmare.
Ți-e gândul tot mai greu, extrem de greu, Și-n el e rece, zi de zi mai rece, Că doar furtuni în juru-ți vezi mereu, Doar prin furtuni simți viața că îți trece.
Ți-am spus cândva și, iată, iar îți spun, Că-i vremea de-a urni, mai clar, ideea, Că poți trăi frumos, nu în surghiun Să tot omori ceea ce ești, femeia!
Acum e greu ceva să-ți țin ascuns, Și nu mai ai motiv de-a contrazice, Este destul, prea mult, îndeajuns, Tăcerii, prin absurd, am fost complice...
Viața îți spune clar... mai fă un pas, Dar nu-l gândi cum crezi că ar fi bine... Ți-l știu de mult... atât ți-a mai rămas, La ceas de seară să îl faci cu mine...
Și nopții, iar, să-i fim un tot, reper Al clipei ce-ți va fi normalitate Cu tot ce îți dorești, cu tot ce sper, Negând idei de efemeritate.
Să-mi fii dorinței mele panaceu, Iar eu să-ți fiu profund simțirii tale, Lipsiți de al regiilor clișeu Ce neagă regăsiri consensuale.
N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet, O altă cale nu ţi se mai poate, Doar începutul poţi să-l ai discret, Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.
În pântec noaptea, ţi se face dor, De ceea ce sunt eu, înspre trăirea Concretului mereu înălţător Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.
Chiar singură găseşti că e firesc Semnul ce sânii dau să ţi-l arate Când gânduri înspre mine se pornesc Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.
Te mai fixezi pe-al lumii calapod Şi te întrebi dacă e rău sau bine, Dar tot ajungi să faci ideea pod Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.
Iar gândul are unic, simplu, drum, Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească, Spre clipa unui azi, aici, acum, Ce dat îţi e, prin forma lui firească.
Îl ai predefinit, dintr-un trecut Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire, Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut, Spre a trăi sub fald de împlinire.
Luând, din vorba lumii, alt model, Ca să îl faci tipar cu formă clară, Ajungi în vis să te desparţi de el, Simţindu-i neputinţa prea amară.
Şi prin plecări mereu găseşti un drum, De-ntoarcere şi clară revenire, Spre a-nplini acest aici, acum, Spre a-ţi avea rodirea ca menire.
